Visez...
Somnul lui a fost alungat de bataile repezi ale inimii pianului. Viteza, energia , zbuciumul muzicii ii aminteau de degetele ei tumultoase. Mainile lungi , dezinvoltura fetei si notele pianului completeaza decorul calduros de iulie.
Acesta va fi cronotopul amintrii acelei iubiri care nu a avut loc niciodata, mereu acompaniata de vocea trista sau vioaie a pianului.
Clape albe si negre , partituri si reviste de moda si un tanar timid ce se spala cu apa de Colonie pe maini si pe fata. Vise neimpartasite, idealuri reprimate si chiar dorinte inconstiente se impletesc , se amesteca cu razele de soare ce lumineaza pianul, scriindu-si rapsodia.
Iar ei sunt singurii interpreti. Atat de diferiti si aparent incompatibili si totodata, intr-o simbioza absoluta. Ce ar fi fost daca el nu i-ar fi stins Rapsodia ungara a lui Liszt intr-o sentimentala Chanson russe sau daca ea nu ar fi soptit romanului lui Ed. About drept coloana sonora sentimentele ei cufundate intr-ale pianului?
Si chiar daca pe scena mai urca si altii , etalandu-si calitati se defecte , in mijlocul spectacolului lor raman muti , acoperiti de glasul, de visele si de pianul lor.
De ce ar trebui alte glasuri cand vocile lor vor canta o poveste atat de frumoasa? De ce le trebuie alte sentimente in afara nostalgiei ce preveste o iubire , doua suflete si amintiri ?
Mai trebuie doar muzica pianului, puntea intre baiatul cerebral si fata visatoare.
Iar ritmul se iuteste. Inca inconstienti de acest spectacol de muzici si emotii , tinerii traiesc acum o iubire ce o vor simti mai tarziu .. Nebunia ei il atrage intr-un vortex de depanari de amintiri, plimbari cu trasura, meditatii cu varul Titi sau cine copioase . Dar toate acestea ii par reci si mute si uitate inca de inainte sa le cunoasca.. Acum aude doar Sansonetele lui Fragson , cantate de glasul ei tremurt si nu prea sonor.
Acoperit de seara pianul incepe sa cante Un Vals in do diez minor, muzica viselor indraznete, a nazuintelor si a dorintelor .. Deodata, scena ei se umple de interpreti , alaturi de care devine muta. Scena lui ramane aceeasi impodobita de un intuneric crepuscular : inima cantand a pianului , „trosnitura usii gotice de la intrare si, putin dupa aceea, rostogolirea rotilor unei trasuri”.
Somnul lui a fost alungat de bataile repezi ale inimii pianului. Viteza, energia , zbuciumul muzicii ii aminteau de degetele ei tumultoase. Mainile lungi , dezinvoltura fetei si notele pianului completeaza decorul calduros de iulie.
Acesta va fi cronotopul amintrii acelei iubiri care nu a avut loc niciodata, mereu acompaniata de vocea trista sau vioaie a pianului.
Clape albe si negre , partituri si reviste de moda si un tanar timid ce se spala cu apa de Colonie pe maini si pe fata. Vise neimpartasite, idealuri reprimate si chiar dorinte inconstiente se impletesc , se amesteca cu razele de soare ce lumineaza pianul, scriindu-si rapsodia.
Iar ei sunt singurii interpreti. Atat de diferiti si aparent incompatibili si totodata, intr-o simbioza absoluta. Ce ar fi fost daca el nu i-ar fi stins Rapsodia ungara a lui Liszt intr-o sentimentala Chanson russe sau daca ea nu ar fi soptit romanului lui Ed. About drept coloana sonora sentimentele ei cufundate intr-ale pianului?
Si chiar daca pe scena mai urca si altii , etalandu-si calitati se defecte , in mijlocul spectacolului lor raman muti , acoperiti de glasul, de visele si de pianul lor.
De ce ar trebui alte glasuri cand vocile lor vor canta o poveste atat de frumoasa? De ce le trebuie alte sentimente in afara nostalgiei ce preveste o iubire , doua suflete si amintiri ?
Mai trebuie doar muzica pianului, puntea intre baiatul cerebral si fata visatoare.
Iar ritmul se iuteste. Inca inconstienti de acest spectacol de muzici si emotii , tinerii traiesc acum o iubire ce o vor simti mai tarziu .. Nebunia ei il atrage intr-un vortex de depanari de amintiri, plimbari cu trasura, meditatii cu varul Titi sau cine copioase . Dar toate acestea ii par reci si mute si uitate inca de inainte sa le cunoasca.. Acum aude doar Sansonetele lui Fragson , cantate de glasul ei tremurt si nu prea sonor.
Acoperit de seara pianul incepe sa cante Un Vals in do diez minor, muzica viselor indraznete, a nazuintelor si a dorintelor .. Deodata, scena ei se umple de interpreti , alaturi de care devine muta. Scena lui ramane aceeasi impodobita de un intuneric crepuscular : inima cantand a pianului , „trosnitura usii gotice de la intrare si, putin dupa aceea, rostogolirea rotilor unei trasuri”.
No comments:
Post a Comment