No expresion.

Ma asez pe trotuar si astept. Ti-am spus ca imi vreau marea, ti-am spus ca mi se face dor de tine. Taci din gura si da-mi marea. Razi , tipa, cearta-ma , dar fii aici! Te astept tot pe trotuar. Mi-e frica sa mai merg singura pe aici. Si in plus nu are nici un farmec. Cat ai ras cand ti-am spus ca un gand mai negru voia sa-mi talhareasca visele.
Ai de gand sa mai vi? Nu acum , nu atunci, mereu. Te-mpiedici si te opresti. Acum te-ai suparat si nu mai ai de gand sa vi. Mi-e dor de tine, leaga-te la sireturi, fa-ti o funda la ganduri si grabeste. Hai ca pierzi masina!
Urca tu. Eu nu vin. Eu stau aici si astept sa vi. Imi aduci si o mare? Imi aduci o mare doar pentru mine? Sau macar nisipul si apa, praf alb de sare pe piele si un tipat de pescarus in priviri?
Mai astept. Probabil esti prins cu treburi. Mai importante. Bine, grabeste-te, indulceste-ti vocea, aranjeaza-ti cravata si du-te! Stii ca tu depinzi de ei, stii ca noi , oamenii, depindem de noi. Probabil acum ai ajuns deja. Probabil ca le oferi marea ta , incerci sa pari pragmatic, iti negi visele si iti iei in deradere caracterul. Te prefaci pentru ca depinzi de ei. Noi toti depindem de noi.

Dar cu marea mea cum ramane? Ti-am zis ca eu imi vreau marea. Ti-am zis ca asta vreau.

Eu te astept , imi astept si marea, iar cand in sfarsit o sa vi, cand in sfarsit o sa-mi intinzi marea in ochi, o sa ma ridic incet de pe trotuar, o sa imi aranjez fusta, rujul mat pe buze, coafura plina de fixativ si de timp si o sa plec. Atunci tu ti-ai fi terminat jocul, iar eu... Ei bine, eu ar trebui sa plec, aranjata, cu glasul dulce, pentru ca stii... eu as depinde de ei. Ca noi toti de altfel. Noi, oamenii , mereu depindem de noi.