Potpuriu de muzica si prevestiri ( II )

Cu toate acestea, viata a ales sa-i desparta si sa ofere auditoriului doar o mostra a acestui potpuriu de muzica si iubire.
De ce?
Pentru a nu degrada sentimentele si notele pianului.
Pentru ca , poate, traita , aceasta iubire , patata de cotidian, ar fi devenit aidoma sunetelor unui pian dezacordat. Indoliata de lipsa de experienta, discrepanta dintre firile indragosteitilor ar fi facut ca ritumul ei sa accelereze haotic, iar al lui sa incetineasca macabru.
In plus, pentru ca emotiile ei sa se cufunde aromnios intr-ale pianului, pentru a putea interpreta in stil caracteristic rapsodia fericirii,ei ii trebuia rasfat, pe care el nu i l-ar fi putut oferi.
Iar talentul lor de a iubi si de a-si canta tineretea pe scena vietii s-ar fi ofilit : al ei din lipsa, al lui din neputinta.
Spectacolul a fost jucat indeajuns incat sa lase un dulce semn de intrebare a „ Ce ar fi fost” si pentru a nu permite melodiei si nici iubirii sa accepte un sfarsit.
Astfel, cineva a hotarat ca , acoperit de seara pianul sa inceapa sa cante Un Vals in do diez minor, muzica viselor indraznete, a nazuintelor si a dorintelor ..
Deodata, scena ei se umple de interpreti , alaturi de care devine muta. Scena lui ramane aceeasi impodobita de un intuneric crepuscular : inima cantand a pianului , „trosnitura usii gotice de la intrare si, putin dupa aceea, rostogolirea rotilor unei trasuri”.