Brain damage.

Remembering games and daisy chains and laughs. Nu e vorba despre senzatii, recenzii sau glume . Doar ca asta deriva din importanta pe care ne-o atribuim. E prea gandit totul pentru dupa-amiezi de vara, e prea in graba pentru calatorii cu trenul, e prea ezitant pentru nisip si apa sarata, e mult prea demodat pentru Paris. E un rol pe care il jucam din ce in ce mai fals. Avem roluri, intr-o piesa nescrisa inca. Fiecare joaca pentru a iesi in evidenta , iar scriitorii nici macar nu mai exista. Vorbim cu scaune goale, radem cu scaune goale, nu ne asezam pe scaune goale. Nu ai avea de ce sa intelegi pentru ca tu ai devenit senzatia, recenzia si gluma. Si acum chiar nu e vorba despre tine. Nu ne mai definim prin contratimp si prin sincronuri proaste, nici prin luni de primavara trecute . Nu cred ca ne mai definim. Ar trebui sa te sperii. Arde asfaltul, arde pamantul, arde iarba, arde nisipul , arde apa, arde piatra cubica. Arde drumul. Hai sa plecam si sa ne gandim ca nu existam. Si ca nimeni nu s-a deranjat sa ne spuna, ca suntem ca scriitorii. Pe scaune goale. Cred ca nu existam. The lunatic is in my head.